De mai bine de jumătate de an, un straş­nic măcel se făptuieşte în locuri foarte îndepărtate şi despre care cei mai mulţi dintre europeni n-aveau pănă acum nici idei lămurite, pe apele calde ale mări­lor Asiei răsăritene, în văile Coreei mun­toase, în munţii Manciuriei fierbinţi sau înecată în ploi mocirloase, pe câmpiile de orez, umede acum de sânge, pe stâncile blăstămate, unde putrezesc neîngropaţi miile de morţi, la Port Arthur ucigătorul. Corăbii uriaşe se înghit de valuri, cu toa­te vieţile tinere ce cuprindeau în ele, tru­puri omeneşti îmbucăţite sar în văzduh împinse de flăcări neobişnuite, pământul se rupe zvâcnind supt paşii regimentelor ce-şi întrerup asaltul prefăcându-se în­tr-un praf sângeros, tunuri aruncă ne­precurmat moartea din mii de guri gro­zave, zi şi noapte; oameni se găuresc cu gloanţele, se taie cu săbiile, îşi rup oasele în nebune încleştări de moarte; dăunăzi, pe când stăteam eu şi tu, cetitorule, în li­nişte la lucrul nostru sau poate la petre­cerile noastre, s-a înteţit în acel iad mai straşnic decât orice închipuiri ale noas­tre despre un iad răzbunător jos, supt coaja pământului sau supt toate trupuri­le luminoase ale stelelor, în locul de pei­re ce se zice Liao–Iang şi care va fi vestit pentru aceasta în veci de veci, s-a înteţit o încăierare înspăimântătoare între pes­te jumătate de milion de oameni, cari nu se urâseră niciodată, o aşa de spăimântă­toare încăierare încât 60.000, şaizeci de mii de suflete s-au desfăcut, s-au rupt în chinuri din trupurile lor spârcuite, ciun­tite, arse, – adecă atâţia oameni câţi flă­căi se găsesc de toţi supt steaguri în ţara noastră, câţi ar face a patra parte din po­pulaţia Bucureştilor.