România nu a dispărut într-o zi. Nu a existat un moment în care cineva să spună: „De astăzi, România nu mai este.” Nu a fost o ruptură clară, nu a fost o prăbușire care să lase în urmă zgomot și fum. Dispariția nu a fost bruscă, nu a fost vizibilă, nu a fost anunțată. A fost lentă. A fost tăcută. A fost acel tip de schimbare care nu te lovește dintr-o dată, ci te înconjoară treptat, până când începi să o simți fără să îți dai seama exact când a început.

A fost ca o uzură invizibilă. Ca o casă care, privită din față, pare întreagă, dar înăuntru începe să se crape. Ca un drum pe care mergi zilnic și care, fără să observi, se degradează până când într-o zi îți dai seama că nu mai duce nicăieri. România nu a dispărut într-un moment, ci în sute de momente mici, aproape neînsemnate, care, adunate, au schimbat totul.