Actele instinctive se îndeplinesc toate în vederea unui scop. Dar acest scop, care e sau hrana, sau apărarea sau reproducerea (înmulţirea), e cu totul necunoscut. Astfel, câinele, căruia îi place carnea şi simte nevoia de a o înghiţi, nu ştie pentru ce–i place şi în ce scop o mănâncă.

Toate actele animalelor sunt instinctive. Omul, singur dintre toate animalele, bănuieşte, pe ici, pe colo, scopurile actelor instinctive pe care le îndeplineşte. Aceste acte instinctive, al căror scop e cunoscut, se numesc acte de voinţă, sau voluntare. Aşa, de exemplu, omul instruit face act de voinţă când, ştiind că zahărul, ca hidrat de carbon, e necesar nutriţiei sale, îl introduce în regimul său alimentar. Pe când copilul se supune pur şi simplu instinctului, când caută dulciuri, numai şi numai pentru că îi place gustul lor dulce.

Remarcaţi că omul poate, prin voinţă, să se împotrivească imboldurilor instinctive. Dar această putere e mărginită. Nu poţi lupta multă vreme împotriva nevoii de a mânca când ţi–e foame sau de a bea când ţi–e sete; şi, în faţa primejdiei de a te îneca sau de a arde de viu, nu e voinţă care să poată rezista.