Nu mi-l pot închipui pe Alexandru Săraru zâmbind recunoscător la vederea dimineții. Cum nu-l văd nici strângând pumnul în semn de triumf asupra vitregiei sorții. E în el o predispoziție fatală spre accente întunecate, o înclinație crudă spre vârcolirea perpetuă. Dacă i-aș cere să șină o perorație mustind de optimism despre noblețea vieții, m-ar privi pieziș, cu mima sceptică cu care te uiți la un zărghit incurabil.

Nimic nu e mai străin de Alexandru Săraru decât intenția focoasă de a închina destinului un imn exaltat. Tonul ditirambic menit a slăvi bucuriile lumești nu se numără printre atributele lui predilecte. În totul, e un contorsionat ale cărui umori s-au sleit de prea multă zvârcolire.